Bărbații nu plâng. Oare așa este?
La începutul lunii am fost în Dublin câteva zile. A fost o combinaţie de muncă şi vacanţă. Mi-a plăcut tare mult Irlanda, ce m-a surprins însă a fost o realizare pe care am avut-o în ultima seară.
Era vineri seara şi eram într-un pub, Quay’s Pub, din zona Temple Bar. În ciuda faptului că era 18:00, atmosfera era incendiară. Era întreţinută de vocea şi chitara lui Jake Suleman şi, din prima clipă când am intrat, toată lumea cânta din toți rărunchii. Se auzea “The Rattling Bog”, probabil cel mai Irish cântec pe care l-am auzit în viaţa mea.
După vreo oră de cântat şi dansat, am decis să merg la baie. Trecuseră deja 2 beri de când ajunsesem. Zis şi făcut. Am pornit spre baie. În drum spre şi de la baie, am fost oprit de nu mai puţin de 7 ori de bărbaţi care mă luau în braţe, mă pupau şi îmi spuneau că mă iubesc. Oameni pe care nu îi văzusem vreodată în viaţa mea şi de care mă îndoiesc că erau gay sau se dădeau la mine în vreun fel.
Aveau câteva beri la bord, în schimb.
Vulnerabilitatea la masculin
Atunci m-au lovit o serie de amintiri cu prieteni sau alţi oameni într-o situaţie similară şi a venit aproape instant la pachet cu concluzia “Bărbaţii simt să exprime mult mai multă iubire şi afecţiune decât o fac în general”. Şi cum mă frământa gândul ăsta, am început să analizez şi să mă gândesc la nenumăratele momente în care simţeam nevoia de a exprima afecţiune şi nu am făcut-o.
Un astfel de moment avusese loc nu mai departe de cu 2 zile în urmă. Eram la un concert Black Pumas, şi avusesem o discuţie destul de aprinsă cu iubita mea. Nu îmi doream altceva decât să o strâng în braţe, să îi spun că o iubesc şi să mă bucur de concert băgat în sufletul ei. Ce am verbalizat însă, pentru că aveam draci, a fost “Îţi mulţumesc că mi-ai stricat experienţă”.
Mi-a fost atât de frică să îi arăt că sunt vulnerabil şi că simt că am nevoie de ea, de afecţiunea şi iubirea ei, încât în loc să fac asta, am preferat
să îmi ţin ego-ul intact şi să arunc cu noroi.
Mi-au venit în cap toate momentele petrecute în Vamă cu cei mai buni prieteni ai mei, care îmi sunt prieteni de peste 15 ani, când spre dimineaţă, după câteva pahare ne spuneam că ne iubim şi că nu există prieteni mai mişto, alături de care am vrea să ne trăim viaţa.
Mi-a venit în cap cum de fiecare dată când ies cu “Gaşca Zurli” (nişte prietene tare dragi mie) ajung la un moment dat să le spun cât de tare le iubesc.
Mi-a venit în cap cum m-am simţit trădat de unul dintre cei mai buni prieteni şi tot ce voiam să îi spun e că e ok, îl înţeleg şi îl iubesc, că l-am iertat deja şi că vreau să îl strâng în braţe. Ce a ieşit a fost “Bine boss, tu ştii mai bine, dacă aşa vrei, ai ales deja”.
Mi-au venit în cap momentele în care pur şi simplu simţeam să îmbrăţişez pe cineva de fiecare dată când am trecut printr-o experienţă revelatoare împreună.
Mi-a venit în cap cum de multe ori vreau să îi spun surorii mele că o iubesc, că e una dintre cele mai importante persoane pentru mine şi ajung, ca în loc de asta, să fac mişto de ea.
Mi-a venit în cap cum vreau să îi spun mamei că o iubesc, că îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine şi să o strâng în braţe, dar toată trăirea asta devine un “Te pup, pa!”. Şi multe alte momente.
Bărbații plâng?
De ce ne e aşa frică să fim vulnerabili în mod normal, dar nu ne mai e după câteva pahare?
Se spune că alcoolul ne dezinhibă şi ne face să spunem ceea ce zace înăuntru şi abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Dar de ce oare, e nevoie să ne alterăm starea ca să putem spune lucruri fireşti?
Suntem bărbaţi, aşa că trebuie să fim tari, puternici, fără frică, manly men. Asta ne spune programarea din ani de formare. E nevoie
oare ca asta să ne suprime latura emoţională până în punctul în care o exprimăm deschis doar alterându-ne starea?
Sau suntem prea “slabi” dacă suntem conectaţi la noi şi exprimăm ceea ce simţim? Doar femeile ar trebui să vorbească cu uşurinţă despre asta?
Să simţi şi să exprimi iubire şi afecţiune mi se par unele dintre cele mai frumoase senzaţii pe care le poţi trăi. Cu toate astea, treaba asta numită ego, amestecată cu percepţia socială, ne face să suprimăm aproape toată latura asta superbă a existenţei noastre.
Spun lucrurile astea în condiţiile în care modelul masculin pe care l-am avut eu m-a învăţat despre importanţa exprimării lucrurilor pe care le simt. Undeva pe drum însă, s-a mai pierdut din autenticitate, din sensibilitate, şi toate astea doar din dorinţa de a fi văzut altfel decât sunt.
Le regăsesc treptat, pe zi ce trece, dar o să mai treacă nişte ape pe Dunăre până o să ajung cu adevărat acolo.
Tu ce crezi? Simt bărbaţii deep down să exprime mai mult decât o fac? Sau e întâmplătoare toată seria asta de coincidenţe din experienţa mea?