puterea vindecatoare a muzicii

Nu mă întrerupe
Nu ești bun de nimic
Nu purta blugii rupți
N-ai înțeles nimic

Nu mă face de râs
și nu lua notă mică
Lumea întreagă oare ce o să zică?

Nu face prostii
Nu vorbi peste mine!
Nu vorbi neîntrebat
Nu e bine.

Nu-ți lăsă părul lung
Nu te întoarce târziu
N-ai să reușești când eu n-o să mai fiu

Stăteam săptămână trecuta blocat în trafic bară la bară, cu fiica mea, în obișnuitul drum de la grădiniță spre casă și ascultam versurile astea. Sunt din melodia 1000 de DA, a trupei The Monojacks.

Nu era prima dată când o ascultam. Chiar citez refrenul în cursurile în care vorbesc despre improvizație și importanța de a spune da. Despre cum un NU omoară conversația… De multe ori ascultam melodia asta și îmi dădea energie, putere, bucurie.

De data asta ceva era diferit. De data asta durea parcă fiecare vers. Conștientizarea că auzisem lucrurile astea de multe ori în copilărie o avusesem de mult. Nu îi dădusem prea multă importanță.

Cu toate astea, oare de ce se simțea diferit acum? De ce melodia asta care îmi aducea bucurie altă dată, stârnea acum o succesiune de trăiri care mă făceau să simt tristețe, dezamăgire și frustrare?

Apoi mi-a venit în minte dimineața acelei zile. O dimineață în care mă grăbeam. Trebuia să ajung la grădiniță, să o las pe Ema, apoi să mă întorc rapid pentru un workshop online pe care trebuia să îl țin pentru un client.

În acea dimineața i-am spus fiicei mele printre altele “Hai tati odată! Ne grăbim!”, “Nu mai sta aiurea! Ce faci acolo?! De ce îți ia atât de mult timp să te îmbraci?!”, “Nu, nu te ajut să te încalți, ești fata mare. Grăbește-te!”, “Am agreat de aseară ce mănânci în dimineața asta, dacă nu vrei, nu mănânci nimic și aia e, o să mănânci la grădiniță!”. Iar când a început să plângă, pentru că o repezeam, “Nu mai plânge! Nu ai de ce să plângi!”.

Când a intrat refrenul cu vreau 1000 de DA pentru fiecare NU, aveam în cap de câte ori îi spusesm nu în dimineața aia și ochii ei plini de lacrimi. Realizam că fac cu fiica mea ceea ce alții făcuseră cu mine și ceea ce spusesem că eu nu o să fac niciodată. Auzeam doar, “Ești coach, lucrezi cu oamenii, înțelegi impactul acestor lucruri pe termen lung. You know better! De ce o faci? De ce nu contrelezi mai bine pornirile astea? Tu ești adultul, tu ești cel care deține cheia și controlul. Tu ești cel care știe mai bine!”.
Apoi am auzit:

Nu mai sta cu ăștia
Nu mă-nveți tu pe mine
Nu mă contrazice, bă
Nu știi tu ce e mai bine

Nu mă supăra acum
și nu lua notă mică
Lumea întreagă oare ce o să zică?

Nu mai pune întrebări
Nu te întoarce din drum
Nu știi tu cum se face
N-ai cum

Nu te îmbrăca așa
Și să nu vii târziu
N-ai să reușești când eu n-o să mai fiu

Și m-a lovit din nou ca un buzdugan. Tot ce credeam că procesasem în terapie, că am vindecat, că am trecut peste, că nu mai doare, era încă acolo. Mai mult decât atât, realizarea că dau mai departe NU-urile era una dureroasă. Așa că mi-au dat lacrimile. A fost un moment copleșitor pentru mine.

Singurul lucru pe care l-am putut face în acel moment a fost să îmi cer scuze pentru comportamentul meu de dimineață, pentru că am ridicat tonul și pentru că am gestionat așa situația, spunandu-i că nu are nicio vină pentru faptul că eu nu am reușit în acel moment să îmi gestionez emoțiile în mod sănătos. Draga de ea mi-a spus ”Nu ai ridicat tonul tati, ai fost ferm”. Am zâmbit și ne-am bucurat de restul drumului împreună.

Ajuns acasă, după ce am lăsat-o să se joace, m-am dus la iubita mea și i-am povestit ce trăisem, ăla fiind momentul în care mi-am dat voie să descătușez ce simțeam într-o îmbrățișare, câteva lacrimi și o conversație plină de sens.

Am avut din nou acea senzație de bine, de vindecare, de totul e ok. Au mai trecut vreo două zile, apoi am dus-o pe Ema la mama. Plecând de acolo, algoritmul Youtube m-a lovit din nou cu “1000 de DA”. Și am simțit iar senzația aia, de gol în stomac, nod în gât, tristețe și durere.

What the fuck? Nu am procesat acum 2 zile treaba asta? Încă e acolo?

Da, era încă acolo.
Muzica are un mod fascinant de a ne face să simțim și să trăim anumite lucruri. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu surprins când auzeam artiști spunând, “nu e important ce am simțit eu când am scris melodia, e important ce simt cei care ascultă și fiecare simțim diferit”. Mă gândeam ”ce bullshit, tre’ să fie un “sens” oficial pe care îl au versurile”. Am înțeles weekend-ul ăsta că sensul îl dăm noi.

Și mi-a venit asta în minte pe măsură ce dragul de YouTube schimba melodia. Cu o altă melodie pe care am ascultat-o de multe ori: La capăt de linie, de la Om la lună.

Și odată cu începutul melodiei ceva din subconștient mi-a spus, ascultă melodia asta ca și când părintele și adultul din tine, i-o spun copilului din tine:

La capăt de linie, dacă te uiți cu atenție
O să vezi rătăcind două puncte de suspensie
Ce știu cel mai bine sau cel puțin li s-a dus vestea
Să privească în zare, să continue povestea
La capăt de linie, dacă ți-au luat urma
Am să te strâng în brațe și-am să-ți plâng eu lacrima
Și dac-o să rămân fără și înc-o să te doară
Am să te-ascund cu grijă de lumea de-afară
Când timpul tе oprește, când timpul te sperie
Am să fiu eu acolo, la capăt de linie
Când lumea te privește, când lumea ta se zguduie
Am să fiu eu acolo, la capăt de linie
La capăt de linie, dacă ți se face frică
Ai să găseșți la mine în plus o aripă
Și-o să zburăm, știi bine, spre locurile-nalte
Și-am să-ți arăt luminile lunii celeilalte
Când timpul te oprește, când timpul te sperie
Am să fiu eu acolo, la capăt de linie
Când lumea te privește, când lumea ta se zguduie
Am să fiu eu acolo, la capăt de linie
Când se termină drumul și nu mai vezi un altul
Am să te aștept acolo, desenând altă linie
Când ai ratat intrarea și saltul de încredere
Am să fiu eu acolo, la capăt de linie.

Mi-a reamintit de un exercițiu făcut în terapie și despre copilul meu intern, care are nevoie de multă iubire, mai ales de la mine. Mi-a remintit că tot ce trebuie să fac pentru a fi un părinte bun este să îmi iubesc copilul, atât pe ăsta intern, cât și pe Ema. Totul începe însă cu noi.

În calitate de părinți vom face multe greșeli, chiar dacă știm mai bine, chiar dacă stăpânim teoria, practica ne omoară.

În spatele fiecărui părinte care îi spune NU copilului său, e un copil rănit, care a auzit asta de multe ori.

Nu spun asta pentru mă scuza, pentru că I do know better. Ci ca să îmi asum cu adevărat procesul de vindecare, ca să deschid cotloanele astea care dor în terapie și să petrec timp cu ele pentru a le vindeca și pentru a nu mai reacționa. Pentru a acționa în mod deliberat și a construi relația cu fiica mea. Pentru a îi construi încrederea în ea. Pentru a rupe lanțul greșelilor trecutului.

Pentru a-mi reaminti că la capăt de linie, dacă mă uit cu atenție, o să găsesc iubire de sine. Iar asta mă va face să spun 1000 de DA, pentru fiecare NU. Nu voi fi vreodată un părinte perfect, însă mă voi strădui să fiu unul din ce în ce mai bun.

Oricum din poveste, înainte mult mai este…

puterea vindecatoare a muzicii