Actor imperfect. Îmi place mult sintagma asta pe care am descoperit-o la Inlight. Inlight e în primul rând o comunitate uluitoare şi locul unde mi-am început drumul spre ceea ce credeam ințial că sunt nişte măşti pe care le porţi pentru a putea interpreta diverse roluri. S-a dovedit însă că mă înşelam amarnic.

Cu actoria am cochetat încă din copilărie şi, deşi era mai mult la nivel de dorinţă, am simţit mereu o chemare către latura asta artistică. Era ceva ce mă fascina la abilitatea de a deveni altcineva, de a te transforma chiar şi pentru o clipă. La vremea aia, asta credeam că e actoria.

După mulţi ani însă, când a venit momentul să merg la facultate, în ciuda insistențelor mamei mele (da, mama e un pic pe dos, ea spera să dau la actorie şi să nu o iau pe o cale “bătătorită”), am ales să nu merg la actorie, am ales drumul mai sigur şi am optat pentru Management.

Rămăsese undeva în fundal dorinţa asta de a fi pe scenă, în faţa oamenilor, de a le capta atenţia, de a transmite emoţie, de a îi atinge la un nivel profund. Nu îmi era clar ce vreau să fac pe mai departe, ştiam însă că vreau să îi învăţ pe oameni ceva. Aşa că m-am făcut trainer.

Fără să îmi dau seama, atingeam nevoia de a fi în faţa oamenilor şi de a le capta atenţia, într-un mod egoist şi nesănătos la început, crezând că totul trebuie să fie despre mine.

Primul rol de actor imperfect

Cu toate astea ceva lipsea. Aşa că într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am înscris la cursurile Inlight. Nu o să uit niciodată primul rol care mi-a picat în mâini, o bucată din “Trilogie din Belgrad”, rolul lui Dule. Nu o să îl uit pentru că a venit la pachet cu o conştientizare. Trebuia să învăţăm câteva replici, apoi să le spunem fix aşa cum vorbim noi. Pentru a fi cât mai aproape de sine, nu ni s-a spus nimic despre context, cine sunt personajele şi aşa mai departe.

actor alex aninosanu inlightToţi ceilalţi se descurcau de minune, părea că e atât de natural şi uşor totul. A venit rândul meu, am intrat în scenă şi am început să dau replicile în modul în care îmi imaginam că “ar trebui”. Alina, coordonatorul, m-a oprit după a doua şi m-a întrebat cum ar suna dacă aş da replicile ca mine, nu ca acest personaj pe care mi-l imginez. Linişte totală. M-am blocat un pic şi ăla a fost momentul în care am realizat că în goana asta a mea după atenţie, ajunsesem ca în toate interacţiunile să folosesc masca cea mai bună pentru a capta atenţia interlocutorului, sau pentru a obţine ce doream. Şi e un sentiment grozav să captezi atenția, să simţi cum toate privirile din jur sunt aţintite asupra ta. Singura problemă era că sub toate măştile astea pe care le purtam la sala de training, în interacţiunile cu potenţiali clienţi, în interacţiunile cu prietenii chiar, uitasem cine sunt eu de fapt. Devenisem o oglindă, un cameleon social care habar nu avea cine e. De fapt, le ofeream celorlalţi ce credeam că au nevoie, din dorinţa de a fi acceptat.

Dupa câteva luni, colegii reuşiseră cu uşurinţă să îşi însuşească conceptul de “Adevăr scenic şi de a fi “ei în situaţia dată” pe deplin, pentru mine era tare anevoios drumul. A venit în cele din urmă ziua în care toate piesele de puzzle au făcut click şi pentru mine, şi am înţeles că actoria nu e despre a obţine atenţia celorlalţi, ci despre a îţi oferi atenţia, deplină, partenerului de scenă. Şi asta e un alt sentiment grozav, la fel ca cel de capta atenţia.

Prima dată când am reuşit, am simţit că plutesc. Totul se întâmpla de la sine şi tot ce era în jur dispăruse, eram doar eu acolo, împreună cu partenera mea, Ianula (una dintre cele mai talentate actriţe cu care am lucrat vreodată. În prezent e în L.A. la New York Film Academy), care la vremea respectivă avea 16 ani. Şi pentru acele 3 minute, nu mai exista nimic altceva decât momentul dintre noi. Eram prezent pe deplin, şi orice problemă am avut în ziua aia, orice gând parazit, orice voce din capul meu dispăruse total.

actor imperfect aninosanu

Experimentasem şi în trecut starea de flow când am lucrat la proiecte care mă încântau, când scriam, însă niciodată într-o dinamică relaţională, în comunicarea cu alt om.

Un alt actor talentat cu care am avut ocazia să lucrez, Andrei Eftene, a descris foarte mişto starea asta, spunând că “E ca atunci când te urci pe placa de stand-up paddle şi tai fiecare val perfect, mergi înainte direct la ţintă, fără să te duci stânga, dreapta, de parcă marea ţine cu tine, parcă vrea să ajungi mai departe, să fii liber.”

Atunci au făcut click în mintea mea şi alte concepte, nu doar cel de adevăr. Am înţeles ce înseamnă să colaborezi cu adevărat şi să construiești pe ceea ce primeşti din partea celuilalt. Am înţeles că nu e despre mine, e întotdeauna despre cealaltă persoană. Am înţeles şi cât de important este să fii prezent și multe altele.

Primul spectacol jucat la InLight

A venit apoi ziua primului spectacol, unde aş vrea să pot spune că am reuşit să mă concentrez şi să rămân în zona asta de flow, aş minţi însă dacă aş spune asta. Într-o clipă am revenit la starea de “vreau să captez atenţia”, în loc să rămân în cea de “în momentul ăsta atenţia mea îţi aparţine”.

Ani şi multe spectacole mai târziu am ajuns în punctul în care reuşesc de mai multe ori decât nu să îi fac cadou partenerului meu de scenă toată atenţia de care dispun. E un drum lung şi tot timpul este loc de crescut.

Probabil că de asta iubesc şi îmbrăţişez atât de tare sintagma asta de actor imperfect.

Pentru că e despre a da şi nu despre a fi perfect. Şi pentru mine asta e actoria, un cadou pe care îl fac, atât partenerului, cât şi publicului.

aninosanu actor inlight

Ce m-a învățat actoria

Prin actorie am învăţat să fiu eu, am învăţat să fiu “all în” şi să dau tot ce am de fiecare dată când urc pe scenă, indiferent că e pentru o repetiţie sau pentru un spectacol.

De aceea iubesc teatrul semnificativ mai mult decât filmul. La teatru ai o singură şansă. Nu există dubla 2. Aşa că miza e mult mai mare.

Am învăţat să ascult cu adevărat şi am reuşit să internalizez treaba aia cu “Ascultă că să înţelegi, nu ca să răspunzi”.

Am învăţat să îmi pun întrebările potrivite.

Am învăţat că în calitate de actor nu te prefaci atunci când joci un rol, ci eşti tu însuţi, autentic, real, sincer şi vulnerabil.

Am învăţat că fiecare situaţie e ca o sticlă goală pe care o umplem cu propriul adevăr.

Am cunoscut o mulţime de oameni uluitori, cu poveşti de viaţă ce ar putea fi linștit best sellers. Şi cel mai important, am redescoperit cine sunt eu, sub toate măştile alea pe care le purtam şi le-am dat la o parte una câte una.